Undeva am învățat să vorbesc prin tăcere.
Probabil când inimile ni se iubeau între ele.
Doar bătăi prin priviri, tachinări și replică dulce,
În curtea sufletului acum o lacrimă-mi curge.

Pe obraz mi se preling fugare mărgele de cristal,
Gheața-n mine se topește năvalnic și n-are habar
Că vrea să mai stai! Nu pleca! Mai așteaptă!
Azi e despre Noi totul și mai urcăm o treaptă.
Dar inima-mi împrăștie doar necuvinte mute,
Nu ești aici, și nu e nimeni ca-n liniște să asculte
Cum un El și o Ea se topesc într-un uimitor întreg,
Vor același Mâine, și inimile și le-nțeleg.
Așa că, seamănă-mi vise pe buze până dimineață,
Și-am să te degust, respir, am să-ți fiu cântăreață
Virtuoasă, ce cântă la nunta fluturilor din stomac
Și-ți transformă negrul crud într-un alb imaculat.
Doar minte-mă frumos, spune-mi că-ți voi fi dragă
Până fulgii albi ai bătrâneții vor începe să cadă
Chiar dacă vom fi apăsați de greutatea anilor mulți,
Noi să vrem mai mult în viață, să nu rămânem muți.




Leave a Comment