Viață și Moarte

  Întotdeauna, chiar de când ne naștem, noi știm că suntem înconjurați mereu de viață. Și apoi de moarte.

Ne mișcăm între două lumi mereu. Azi e viață, toată plină de miros, de culoare, de zumzet, de râsetele copilului, de flori și de soare. Mâine ne putem trezi brusc.

Mâine înconjurăm tot întunericul lumii.

Viață și moarte. Zi și noapte. Suntem azi, trăim astăzi iubiri, mâine poate nu vom mai trăi vieți. Viața.

L-a cunoscut cineva de-aici pe tatăl meu? Tata este cu adevărat un om minunat. Întotdeauna voi spune tuturor că tatăl meu m-a învățat viață. Lumina.

A fost un om bun, un om cel mai bun,cu toată lumea care l-a cunoscut. Și întotdeauna  a trimis bine oamenilor. Orice ajutor îi cereai, ori bănuia el că i-ai cere, își găsea rapid ajutorul în brațele sale.

Tatăl meu a făcut mult bine oamenilor. De aceea spun că a fost un om bun, cu puține păcate. Probabil că a avut și el câteva, na! ca tot omu’…însă păcatul lui cel mai mare a fost faptul că nu a trăit destul pentru mine.

Știu, crede-mă că știu, ce vei spune acum. Simt cum îmi gândești înainte trăirea și cuvântul, știu că ai trecut și tu prin asta, crede-mă că și mai bine știu, câtă tristețe ai trăit și tu ca și mine. atunci când i s-a dus viața de tot. Când murmurul a încetat să murmure, când ochii veseli n-au mai putut să îți exprime niciun sentiment.

Nici măcar de furie.

Știu. Este cel mai trist lucru întâmplat în viață oamenilor.

Moartea lor. Trecerea în neființă. Plecarea fără bagaj acolo… undeva, unde cu toții bănuim că ne va există Binele Ceresc.

Asta zic, suntem înconjurați de când ne naștem, zi de zi, ceas de ceas..mereu suntem înconjurați de viață și de moarte împreună. Ambele dor la fel.

Firește că noi vom conștientiza întotdeauna doar durerea vieții. Simțim și percepem durerea ei superficială.

Știi ce zic, nu? Spun că ne doare stresul. Ne va durea timpul. Ne mai doare iubirea. Ne ard lipsurile cotidian, indiferent care ar fi acelea .

Nimic nu doare însă cu adevărat, nimic nu te arde atât de îngrozitor de tare, până ce nu te vei lovi de ea.

De moarte. Până ce n-o vei cunoște intim și personal. Cum nu-ți dorești vreodată. Pentru că da, atunci abia vei ști ce-nseamnă și durerea sufletului.

Eu așa zic că stă treaba. Așa mi s-a-ntamplat și  mie, dragii mei oameni frumoși, cu suflet mare.

Așa am pățit și eu eu, așa am simțit și tot astfel am reușit să conștientizez că totul este viață în jurul meu. Zumzet, cer, lumina, dragoste.

Dar astăzi toate. Până-ntr-o zi toate acestea de care poate  nici nu mă pot bucura mereu, ori întotdeauna, destul.

Tot mereu nu suntem înconjurați de viață și atât. Ci și de ea, de hâtra..moarte.

Citeste si...  Ne-mpodobim de Revelion!

Nu știu de ce, ori cum, ori unde, am trăit eu până ce tatăl meu a plecat acolo. Acolo unde bănuim noi că există Raiul. Ori dimpotrivă, cealaltă lume despre care preferăm să nu credem că ne-ar exist pentru ai noștri, oamenii  pe care îi iubim.

Căci vezi, așa cum îți spuneam de la-nceput- pe lângă noi există viață și moarte, așa cum tot pe lângă noi, apoi, există Rai și Iad.

Oamenii buni se duc cu toții în Rai, acolo vor trăi pe veci, fără frică de lucruri mai rele ce li se mai pot întâmpla câteodată.

Mie- mi place să cred că dincolo de noi există doar veșnicia. Veșnicia sufletului împlinit, care nu cunoaște stres, nu știe că există lipsuri, nu înțelege nefericire ori neiubire.

Vreau să cred că tatăl meu este într-un loc unde iubirea îi trăiește veșnic. Unde Tristețea este în fapt cântec de dragoste, șoptit într-o fereastră a melancoliei, cu iz de primăvară tot mereu.

Nu știu de ce, dar cu cât îmi trece timpul ăsta plin de stres, de oameni cu un vibe ce nu îmi place tot  mereu, cu cât observ din nou pe lângă mine, viață ce mă trăiește astăzi cu tristețe-n suflet…da, asta vreau să spun…îți spun că-mi este dor de tine, tatăl meu..! Din ce în ce mai tare, din ce în ce mai mult, din ce în ce mai trist simt eu, cumva.

În fine, hai că încerc să îmi revin spre pozitiv, parcă te-am întristat și pe tine un picuț, nu îmi doresc să întristez nimic pe lumea asta; nu îmi doresc deloc, însă se-ntâmplă să o fac involuntar!

Involuntar ne supăram unul pe celălalt, involuntar trăim cu stres, cu rău, cu lipsuri și cu multă nedragoste în suflet. Așa o fi? Toate acestea sunt ele chiar așa mereu, involuntare? Chiar mereu?

Hai că îmi revin, promit! Vreau să-mi revin de tot în lumea mea, încerc de astăzi înainte să-mi dau brânci  ușor ușor din gânduri triste, dar care uite! măcar mi-au pus creionul în mâna astăzi și mi-au dat ceva cuvinte de vorbit, destule cât să scriu ce n-am mai scris demult pe-aici.

Este un început, zic, nu?

Un început de viață și de moarte deopotrivă.

Așa ne naștem și tot așa trăim; înconjurați de viață și de moarte deopotrivă. Tot mereu.

E natural, nu? Legea firii. Așa suntem noi dați de la…Dumnezeu.

Doar că nu prea conștientizam.

..asta până când cineva, un cineva  drag, ne pleacă.

Într-un loc frumos, știu sigur.

Unde iubirea patronează cerul și orizonturile toate.

Unde trăiește doar el, sufletul. Iubind mereu, cu amintiri.

Ori doar iubind iubirea ce ne naște, iubirea care ne-a trăit cândva.

Iubirea și atât.

Pace. Liniște. Lipsire de păcat. Curat. Veșnic. Pur. Alb. Cald.

Lumina.


  • Adina Banea
  • 25 iunie 2018
  • Viață

Etichete:, ,

Loading Facebook Comments ...

Lasă un răspuns