Oameni cărora să le pese sunt puțini

Oameni cărora să le pese sunt puţini, așa este. Așa observ.

..și totuși, avem mulţime de oameni prin jur care îşi jură păsarea de noi..auzim des, ori nu-i așa?? auzim des pe-aproape mulţi oameni murmurând cum că ne-ar fi ataşaţi emoţional, totodată în subconştient ştim că adevăru-i un picuţ diferit de ceea ce ni se povesteşte, nu-i aşa??

img_4763

Mă amuzam de una singură astăzi, privindu-mă în trecut cumva cu ochii minţii, cum ascultam eu cu jind tot soiul de jurăminte cărora le juram şi eu fireşte înapoi…ce ştiu însă sigur, este faptul că eu niciodată nu am minţit, nu-mi dau seama totuși de ce am avut întotdeauna pretenţia și de la ceilalţi să fie la fel de fair şi de..hmm..darnici sentimental, să spunem, atunci când afirmau chestii în sensul ăsta, neîntrebaţi fiind ei de altfel, în legătură cu ce-ar simţi ori dimpotrivă..! Mda..nu-mi dau încă seama de ce pretindeam eu celor ce vorbeau despre ataşamente importante să şi simtă în aceeaşi măsură deplinătatea adevărului cuvintelor mari pe care le rosteau câteodată aiurea așa…fără să-i întrebe nimeni nimic.

Eh..!..probabil sunt eu într-o perioadă în care uşor, treptat, mă las copleşită din senin de cine știe ce melancolie de moment.

Oare? Oare așa crezi şi tu?

Păi nu prea mă ghiceşti cum trebuie, chiar ţin să-ţi subliniez că nu percep niciun gram de melancolie tristă care să m-apese vizavi de iubirea ori dacă nu, poate de nepăsarea celor din jurul meu. Nici nu mă interesează cum, ori dacă exist măcar, altor oameni.

..sunt într-o perioadă în care doar mă împunge un imens regret; iar asta doar pentru că nu mai pot simţi deloc fericirea copilului naiv, totodată categoric și fără niciun dubiu, extrem de foarte simpatic, a acelui copilaş neghiob, total încrezător în vorbe care povestesc ceea ce din tot sufletul probabil, îţi și doreşti să auzi.
A copilului binevoitor care promite chestii pe care îţi doreşti a fi promise.
Care vorbește cuvinte ce mărturisesc păsarea lui de tine; care te iubește sincer și din suflet și pân’ la capăt, deși..ți-este un străin.

Îmi plăcea să mă încred în dragostea aceasta de copil. Sinceră și curată.

Chiar dacă nu existăm întotdeauna ca fiind cei mai importanţi pentru ceilalţi oameni, mie-mi plăcea să cred că toţi luaţi împreună şi fiecare dintre noi apoi şi separat, ne suntem importanţi măcar cât..un cuvânt drăguţ spus unul altuia uneori; voiam eu să ştiu, dar ţineam să ştiu cert, cum că oamenii în genere, preferă să simtă pozitiv alţi oameni.. şi că bucuria ori fericirea celorlalţi nu-i lasă deloc indiferenţi.
..și nicidecum tristeţea altora, îmi convenea totodată să cred, căci dacă o simți, îți va păsa, nu? îți va păsa suficient de tare încât să poți mişca măcar un gând bun pentru a obloji, pentru a şterge o lacrimă mică dintr-un întreg şuvoi ce curge. Ce pare că nu se mai opreşte.

..nici nu-i esențial acuma să aflu cine m-ar putea simţi, ori cum.. ori unde, ori pentru ce.
Sau de ce-mi doresc eu încă la vârsta mea să imprim sentimentul acesta de păsare de mine cuiva. Ori de ce nu accept cu ușurință în genere indiferența oamenilor, nepăsarea acestora vizavi de ceea ce se întâmplă altor oameni.

Citeste si...  Nevoi de copil

Probabil că mie-mi pasă de cele mai multe ori. Des.
Probabil că de aceea mi-aş fi dorit să ştiu că..”şi ţie”!
Că ne pasă în genere unul de celălalt.
Unii de ceilalţi.
Întotdeauna. Frecvent.

Şi nu doar pentru că eşti ori suntem capabili să realizăm un schimb echitabil de sentimente pozitive.

Nu de aceea îmi plăcea mie să cred că ţi-ar păsa ţie dacă-mi este mie bine astăzi.
Ori dimpotrivă.

Ci pentru că-mi plăcea să cred că lumii în genere, tuturor oamenilor de pe planeta asta, le pasă cum simt şi ce simt și restul.
Fără să ne cunoaştem, fără să confesăm problemele ori situaţiile ori circumstanţele prezentului, fără să ne spunem pe nume, fără să ne scriem pe wapp, fără să ne dăm like-uri superficiale reciproc statusurilor de pe fb..fără să ne complimentăm, fără..nimic..îmi plăcea să cred că uite-aşa fără vreun motiv anume, fără niciun sentiment promis ori jurat, oamenilor în genere le pasă de ceilalţi oameni.

Îmi plăcea să cred că oamenii nu provoacă suferinţă altor oameni voluntar, din principiu.
Că mai degrabă oamenii iubesc alţi oameni principial.
Îmi plăcea să cred că oamenii se bucură pentru tine doar şi numa’ dacă îţi privesc zâmbetul care povesteşte în gura mare că ţi-e totul ok.

Aşa îmi plăcea mie să privesc oamenii în unanimitate.
Fără să le cunosc numele.

De aceea spun că am o stare foarte proastă astăzi.
Care mă tot copleşeşte şi nu-mi dă pace neam, indiferent unde-aș roti gândurile.
Tot de aceea m-a şi cuprins probabil un sentiment acut de melancolie pe care refuz să mi-l recunosc până și în sine..că-mi există.
De aceea mă și așez într-un colţ de ceva vreme, ascunsă parcă până și de mine însămi.
Stau și tac cu mine. Și mă observ.

img_4796

Când mă uit apoi atent la mine, mai de departe, atunci când îmi pare că privesc un străin oareşcare ce-mi umblă nestingherit pe printre gândurile intime, încercând să mă răscolească cu tot felul de întrebări despre oameni pe care nu-i mai cunosc deşi-mi erau intimi cândva..atunci aflu părerea asta de rău; că nu mai pot crede, că nu mai reuşesc să aflu iubire de oameni din partea altor oameni.
Că nu mai văd deloc pe nicăieri, iubirea asta pură și frumoasă de copil naiv.
Atunci observ cum că nu vrem să zâmbim cu suflet cu tot nici măcar unui prieten, darămite unui străin care trăieşte o bucurie pe care-o povesteşte în gura mare, lăcrimând fericirea?! Ori bucuria unui moment.

Nu mai reuşesc deloc să râd copilărește eu spre mine, nu mai pot râde deloc. Parcă nici amuzată nu mai apuc să-mi fiu.

Acum ştiu că jurămintele în genere sunt strâmbe, iar eu nu pot jura tot așa strâmb înapoi.
Mai bine tac. Și gândesc acest regret puternic.


  • Adina Banea
  • 02 octombrie 2016
  • Viață

Loading Facebook Comments ...

Lasă un răspuns