Uitasem că eu știu să iert

Mă tot întreb cum de se-ntâmplă să trăim încă într-o lume plină de oameni atât de tare vătămaţi sufleteşte, de oameni cu gânduri pline de cenuşă care-şi vând libertatea şi iubirea de sine unui Ego trist, vanitos şi infatuat. Și-atât de nefericit!

img_5990

Mi se pare extrem de greu să trăieşti apăsat de negură, cu dorinţă permanentă de răzbunare chiar şi-atunci când nu există situaţii pentru care să fii răzbunat, unde de cele mai multe ori probabil şi tu ai mai greşit pe-alocuri, mi se pare ceva cumplit să te înconjori de ură, ori să nu ştii să spui un mulţumesc vreodată ori un „iartă-mă” altădată, ori pur şi simplu să nu simţi momentul când ai putea măcar să taci.

Mi se pare cumplit să te trăieşti mustind plăcere atunci când jigneşti gratuit şi din senin alţi oameni, mi se pare dificil să poţi zâmbi liniştit şi fără vreo remuşcare vorbind minciuni după minciuni, mi se pare și mai cumplit să te ambiţionezi şi să impui cu forţa celorlalţi un adevăr despre care tu ştii în sine că n-ar fi adevăr curat, mi se pare apăsător să nu reuşeşti în niciun fel să îţi accepţi valoarea proprie, atât cât este ea să-ţi fie personal destul pentru a te iubi în sine, pentru a te accepta şi pentru a te valida cu bune şi cu rele şi cu talent pentru ceva, cu stângăciile toate în altceva.

Mi se pare şi mai rău că eu cunosc toate aceste lucruri de ceva vreme şi încă nu reuşesc să accept că pot exista alţi oameni pe acest Pământ care nu vor sub nicio formă să se îmbogăţească sufleteşte şi să fie cu adevărat liberi de asemenea poveri grele ce le atârnă şi de mâini şi de picioare şi de inimă şi de tot ceea ce-i reprezintă.

Nu pot încă accepta ideea că există suflet pe lumea asta ce nu-şi doreşte să fie fericit. Ce ocolește benevol iubirea de sine, iubirea de oameni, iubirea de viaţă.

Mi se pare cumplit să judeci oameni şi să-i pui la zid pentru ceea ce nu sunt ei în fapt, ci eşti cu adevărat doar tu, judecându-te astfel prin ceilalți pe tine însuți și nimic mai mult.
Mi se pare ceva îngrozitor să te trăieşti într-o lume a ta fantastică în care să te încoronezi drept rege, când în fapt şi tu trăieşti în lumea noastră, unde cu toții suntem guvernaţi de aceleaşi legi morale.

Mi se pare dezgustător să ştii în sine că produci rău mult celor din jur, dar să te prezinţi țanțoș altora drept însăşi bunătatea în persoană.

Nu aş putea trăi nicicum minţindu-mi adevărul.
Nu aş putea trăi cu mine-n mine ştiindu-mă murdară sufleteşte.
Nu aş putea să mă accept vreodată comportând strâmb, rănind oameni drepţi.
Nu m-aş iubi deloc dacă m-aş trăi om rău. Niciodată.

Ieri am fost la o zi de naştere la nişte prieteni buni de-ai noştri, prieteni vechi şi dragi.
N-am întrebat pe nimeni despre cum o mai duce, ori despre ce mai face, ce noutăţi are, n-am socializat decât nervos şi agasat pentru că eram întreruptă, n-am zâmbit şi n-am transmis probabil deloc nicio energie pozitivă cum o fac de obicei.
Una dintre prietene m-a tras de mânecă într-un colţ şi m-a-ntrebat ce se mi se-ntâmplă.
„Nimic”, zic.
” Păi nu eşti tu deloc. Tu eşti calmă, răbdătoare..” etc etc. „Azi eşti foarte agitată, niciodată nu te-am văzut aşa.”
„Păi nu ştii probabil ce mi s-a-ntâmplat…”

Şi încep să turui povestea pe care o ştiţi şi voi probabil deja în amănunt, expusa mult prea mult și fără rost.
” Măi Adina, lasă povestea. Eu îţi explic că Tu eşti foarte schimbată, parcă eşti altă femeie. Şi nu în sens pozitiv. Nu prea înţeleg de ce te supără atât de tare un..cineva! Dă-l încolo, vezi-ţi de ale tale..”

Încercam să-i explic că nu e chiar aşa, că nu-i corect să păţeşti asta şi nici cealaltă, nici nu-i normal să înghiţi aşa mizerii şi doar să taci fără să iei nicio măsură, că mă denigrează şi că-i vorba totuși şi de imagine câteodată, că nimeni şi nicicând nu mi-a adresat asemenea injurii în viaţa asta şi că nu este real ce spune şi cum o spune şi că…nu merit pentru că „n-am făcut nimic rău nimănui..şi-atunci mie de ce mi se întâmplă răutăţi”?!

Citeste si...  Dorim revoluție?

Şi tot aşa. Nu am primit însă niciun pic de înţelegere din partea prietenei mele vechi şi niciun fel de suport moral în situaţia în care mă ştiu mai mult decât nedreptăţită, pe deasupra şi certată în mod public gratuit.

În fine, m-am întors supărată la telefonul meu pe care să-l tastez în voie şi într-una fără a mai fi deranjată de nimeni, aveam nevoie de spaţiul meu şi-atât.

Cumva mi-au rămas însă în cap cuvintele ei şi parcă şi tonul vocii un pic mustrător mi-a tot răsunat prin minte.
Şi parcă începeam să-i dau dreptate.
Şi cred de fapt că da, are dreptate totală, şi că nu este normal să mă afecteze în vreun fel ori şi mai rău, să mă transforme într-un om mic şi urat, o persoană cu un comportament deviant şi nesănătos, al cărei chip nici măcar nu-mi este familiar şi al cărei suflet este departe de a-mi fi compatibil în vreun fel vreodată.

Cum să mă denigreze? De ce mă simt eu denigrată? Care imagine mă interesează? Ori ce s-a schimbat brusc în imaginea mea? Ce injurii mi-au fost adresate de fapt? Şi care-i problema care mă macină? Ori cine? Ori..de ce există această problemă în viaţa mea?

Păi pentru că-i dau importanță, de aceea. Pentru că o las să mă deranjeze, în loc să o deranjez eu pe ea. Şi pentru că în loc să-i închid fereastra-n nas şi să-i trag şi jaluzeaua peste chipul plin de ridurile încrâncenării infantile, o tot deschid şi-i tot explic unde greşeşte ori de ce-a greşit ori cum era cinstit să facă.

Nu-mi dau seama de ce vorbesc eu despre corectitudine oamenilor incorecţi. Ori de ce-mi consum eu energia şi insist să-i arăt soarele cum luminează bietului orb, ori cum îmi imaginez eu că ar putea iubi oameni, un om ce nu știe să se iubească nici pe sine?

Păi nu este deloc firesc să mă las copleşită de gânduri negative, nici să mă lupt războinic pe timp de pace, nu am de demonstrat nimic nimănui şi nu trebuie să dovedesc de fapt chiar nimănui dreptatea mea.

Îmi trebuie doar să mă reîntorc în liniştea mea care îmi place şi mă reprezintă, şi îmi mai trebuie să fiu acelaşi om frumos şi onest şi calm şi blând şi creativ, de care chiar sunt mândră.
Şi modest, firește. Principial.

Altfel, are dreptate Madi, nu aş fi eu.
Şi nu m-aş mai iubi defel, nici n-aş mai considera firesc să mă aşez ca până acum printre oamenii pe care-i iubesc şi-i înţeleg şi îi ascult, şi-i iert în genere..şi tocmai pentru că nu sunt urâcioşi şi înneguraţi şi fără timp de povestit si despre ei.
Căci nu au nimic de povestit frumos, decât de plâns o nedreptate oareşcare și fără importanță.?

Mi se pare cumplit să nu ştii când să opreşti o luptă imaginară fără miză, mi se pare îngrozitor să te ascunzi încătuşat în peşteri întunecate în loc să te laşi liber să zbori.

Uitasem că eu ştiu să iert.
Mai uitasem că ştiu să întorc şi celălalt obraz dacă-i nevoie şi simţi că vrei să mă loveşti a doua oară.
Uitasem total că eu nu mă las condusă de orgolii şi că-mi place mult mai mult de mine atunci când ofer altora satisfacţia unui surâs de învingător, chiar superficial.
Uitasem că eu am altfel de principii şi altă optică de viaţă.
Şi mai uitasem că nu ai cum să mă jigneşti nicicum.
Căci adevărul tău nu-mi aparţine.
Mi-l ştiu pe-al meu şi-mi cam ajunge-atât.

„Cum îţi aşterni, tot aşa dormi!”, ar fi spus maică-mea.
Eu zic altfel. „Cum te iubeşti de mult, aşa vei fi iubit.”


  • Adina Banea
  • 28 septembrie 2016
  • Viață

Loading Facebook Comments ...

Lasă un răspuns