Nevoi de copil

image

M-am apucat zilele astea să citesc o carte, „Drama copilului dotat”. De Alice Miller.

Mi se pare foarte interesant punctul de vedere al autoarei, care povestește „despre consecințele nefaste ale nevoii de dragoste a copiilor, transformată insa, de multe ori, în dorință de a le face pe plac părinților.”

„Copiii aceia cuminți și cooperanți pe care ni-i dorim cu toții, sunt de fapt, susține Miller, în mare pericol de a nu își exprima propriile sentimente, de a deveni triști și depresivi, de a uita cine sunt cu adevărat. Acei copii devin apoi părinți care nu știu cine sunt cu adevărat și care le sunt nevoile.”
Interesant punct de vedere, nu-i asa?

În altă ordine de idei, eu consider că orice părinte iși dorește un copil ascultător, noi toți părinții încercăm să ținem în frâu țipetele celui mic, care se trântește pe jos in lacrimi în magazinul cu jucării din colțul blocului, dacă nu-i facem hatârul de a-i cumpăra a 15 a jucărie nouă azi.

Deci visăm cu toții la un copil înțelegător și matur. Un copil care să ne asculte, care să ne facă pe plac și nu de rușine prin vecini, nu este așa?

Indiferent de metoda pe care o practicăm pentru a ne face auziți de către copilul nostru, este de la sine ințeles că nu ne dorim să- i dam vreodata sentimentul că trebuie să facă nu știu ce lucru pentru a ne câștiga simpatia sau pentru a-l iubi mai mult.

Copilul trebuie ghidat să înțeleagă sensul acțiunilor pe care il rugăm să NU le facă, pe care nu îl impunem doar, cu explicația „că așa trebuie”, care ne vine repede în cap căci n-avem chef de discuții prelungite. Dacă fabricăm o poveste pe înțelesul lor, din care ei să deducă ce așteptări avem de la ei și mai ales de ce avem aceste așteptări, cu exemple clare, consider că vom reuși să creștem un copil cooperant și înțelegător, așa cum ne dorim. Nu un copil frustrat și plin de temeri, ce poate deveni chiar depresiv și trist în timp.

Așa că sunt de acord și nu sunt cu Alice Miller.

Ce-i drept, după cum bine subliniază și dânsa, toate dramele adultului se trag din copilărie. Dar fiecare însă, avem reacții diferite in situații asemănătoare, iar atunci devine destul de dificil să nu greșim și noi pe alocuri involuntar chiar, cu o replică ce nu ne-am fi putut gândi că-și va pune amprenta negativ pe viitor, asupra copilașului nostru. Spre exemplu, privind prin prisma mea, copil fiind, nu m-ar fi deranjat să-mi spună mama franc: „Compunerea pe care ai facut-o azi, nu exprimă nimic, se vede ca ai scris-o -n grabă.”

Citeste si...  Despre nefericire

Pe fiul meu, l-ar deranja păna la lacrimi, ar considera probabil că nu-i capabil să facă compuneri frumoase niciodată. De ce asta? Pentru că el știe că nu debordează de imaginație în scrieri și atunci este sensibil vis a vis de orice i-aș spune negativ pe acest subiect. Ar concluziona probabil, că nu va fi in stare niciodată să facă o compunere „care să mă mulțumească pe mine.”

Pentru că pe EL nu il deranjează că nu e bun la compuneri. Ar depune insă eforturi multe, doar pentru a-mi face pe plac.

Observati nuanța? Ați ințeles ideea?

Fiecare avem grad diferit de sensibilitate, fiecare dintre noi avem slăbiciuni diferite și frustrări diferite, fiecare dintre noi avem inclinații spre ceva anume.

Este important să ne încurajăm copilul in direcțiile pe care le preferă. Astfel nu va face lucruri doar pentru a ne mulțumi pe noi, nu va crea suferințe datorate neputinței de a ajunge la un nivel ridicat într-un domeniu unde nu excelează pentru că nu-i place, doar pentru noi. În felul acesta, axându-ne pe bunavoință și nu pe critică, pe domenii preferate și nu antipatice, copilul nu va dezvolta nevoie de acceptare din partea noastră, pentru că el va ști că este validat și iubit din start, necondiționat, de către părinții lui.

Creșterea unui copil nu-i vreo stiintă exactă. Nu există o bază de date, ușor de accesat, sigură și concretă, despre cum să ne creștem copiii. Nu există reguli general valabile în toate cazurile, căci copilul nostru, al fiecăruia dintre noi, este unic. Trebuie doar să avem dorința de a ne cunoaște bine pruncul și mai apoi, să avem grijă să nu ne trântim impulsivitatea către acesta. Să-nvățăm să ne creștem inițial pe noi, pentru a fi eficienți și pentru ei.

Cuvintele aspre lasă cicatrici în suflet. Care cresc odată cu copilul fără să le sesizam adâncimea. Care pot fi insă estetizate ușor, dacă le observăm căt încă sunt noi, din timp.

Cred că de aici începând , putem spune că suntem pregătiți să schițăm o personalitate frumoasă și sănătoasă de copil, ajutându-l să-și creeze o bază solidă de atribute pe care și le dorește el insuși, în primul rand, să și le însușească .

Așa doar ne ajutăm copilul să devină adultul ce simte că i se potrivește.



Leave a Reply

avatar
  Subscribe  
Notify of